Romanul „Ion" al lui Liviu Rebreanu reprezinta momentul de început al modernizarii literaturii noastre, moment de o mare importanta în perioada interbelica. Este romanul care face o trecere evidenta de la un gen literar vetust, perimat, la cel modern, teoretizat de criticul Eugen Lovinescu. Interesant este si faptul ca, desi trateaza o tema indigesta pentru scriitorii interbelici, este vorba de viata dura a taranilor din zonaNasaudului, criticul Sburatorului, a remarcat aparitia acestei opere care, în aparenta, contravenea opiniilor sale estetice. Pozitia aceasta aparent paradoxala a criticului este explicabila pentru ca Rebreanu aducea o noua viziune în planul realismului românesc interbelic.
Aparitia romanului în anul 1920, ilustreaza o noua viziune asupra imaginii taranului român ce depaseste clar idilismul samanatorist, exagerarile teziste ale poporanistilor: înfatisarea impersonala, rece, fara nici un fel de implicare emotionala, perfect obiectiva a taranilor din satul Pripas.
Romanul lui Liviu Rebreanu se încadreaza în specia romanului realist obiectiv, creatie care ambitioneaza realizarea unei fresce a lumii rurale într-o epoca în care, pentru taran, echivalentul acumularii de capital îl reprezenta acumularea pamântului. Ca specie a realismului obiectiv, romanul „Ion" înfatiseaza avatarurile patimii pentru pamânt si consecintele nefaste ale acesteia. Scriitorul plaseaza nu întâmplator în primele pagini ale romanului imaginea horei, scena cu un puternic caracter anticipativ. în planul epic al lumii taranesti, protagonistii romanului vor intra într-o veritabila hora a mortii, fatala întruchipare a destinului implacabil.
Structura compozitionala a romanului este ilustrativa pentru intentia autorului. Creatia lui Liviu Rebreanu este un imago al dramei umane proiectate pe fundalul unor realitati socio-umane tensionate. Romanul, cu evidente inflexiuni ale naturalismului zolist, nareaza istoria unui taran neîmpacat cu soarta omului lipsit de proba demnitatii sale, pamântul. Patima acestuia pentru pamânt va influenta destinul tuturor protagonistilor horei mortii: Ana, Florica, George Bulbuc.
Nu întâmplator, scriitorul si-a definit romanul un „corp sferoid". Povestea debuteaza cu imaginea drumului, indice epic al trecerii cititorului peste hotarul realului, într-un univers Actionai unde întâlneste o veritabila drama profunda, rascolitoare. Dupa ce drama se va consuma, în final acelasi drum, îl va repune în universul real. In interiorul acestej sfere narative scriitorul contureaza doua lumi, iar privirea sa rece penduleaza permanent între ele: lumea taranilor si lumea intelectualitatii rurale.
Romanul este riguros construit în jurul personalitati; tragice a lui Ion al Glanetasului, un revoltat al conditiei sale, care utilizeaza orice mijloace pentru a-si atinge scopul. Tocmai de aceea marile parti ale cartii sunt intitulate metaforic: „Glasul pamântului" si „Glasul iubirii", definind astfel patimile care înlantuie destinul personajului eponim al cartii.Legat strâns de soarta lui Ion este destinul Anei. Numita deseori „victima predestinata", eroina este privita ca fiind singurul mijloc prin care Ion îsi poate potoli setea de pamânt.
Ana, ca personaj feminin plasat într-o lume dura, lipsita de sentimente, delicatete sau gingasie, pare condamnata înca de la început. Ea ilustreaza perfect ceea ce criticul George Calinescu afirma: „In societatea taraneasca femeia reprezinta doua brate de lucru, o zestre si o producatoare de copii. Odata criza erotica trecuta, ea înceteaza de a mai însemna ceva prin feminitate".
Datele existentiale în privinta acestui personaj îl plaseaza înca de la început sub zodia esecului. Ana a crescut într-un mediu familial închistat si violent. Si-a pierdut mama de timpuriu, moarta în urma unei nasteri nefericite. Tatal se retrage în patima bauturii nerezistând durerii pierderii sotiei. Din aceasta cauza, Ana creste în chingile unei frustrari mereu alimentate de duritatea si indiferenta tatalui care „o ura fiindca din pricina unui copil s-a tras moartea femeii ce-i fusese reazamul vietii." In egala masura psihologia fetei este deformata de un deficit de afectivitate. Lipsita de acea dragoste calda si protectiva a mamei („A crescut singura, lipsita de o dragoste parinteasca mângâietoare. Mama a lasat-o fara aripi"), Ana se refugiaza într-o iluzie, cea a iubirii pentru Ion. într-o lume care nu are ochi pentru ea, bovarica fiica a lui Vasile Baciu se preda sufleteste flacaului care pare sa-i acorde atentie. Desi are datele certe ale iubirii lui pentru Florica, Ana se încapatâneaza în iluzia ei. încetul cu încetul Ana va deveni unul dintre termenii tragici ai unei relatii psihologice de tip substitutiv. Ion îsi va sugruma vremelnic glasul iubirii pentru Florica si se va napusti patimas spre cealalta ibovnica, pamântul pentru care este dispus la orice sacrificiu. El o dezumanizeaza, în mintea lui inflamata de acea dorinta acerba a posesiunii pamântului, si în compensare umanizeaza forta inerta, adânca, stihia telurica. în consecinta, Ana este împinsa încetul cu încetul spre moarte de indiferenta barbatului spre care îsi îndreapta întreaga nevoie de dragoste, de protectie. Lipsa din ce în ce mai evidenta a iubirii dezvolta celalalt complex Complexul Ofeliei (cfr. Lui Gaston Bachelard) „...trecând în zorii zilei pe cararea de lânga Somes, dincolo de Jidovita, se oprea acuma mereu în dreptul stavilarului si privea lung valmasagul apelor adânci care parca o chemau." în datele acestea obsesive, prima ispita a evadarii dintr-o lume în care nu-si gaseste locul, este ispita apei.
Pentru existenta tragica a fetei, scena seducerii Anei marcheaza pecetluirea destinului acesteia. Este o scena simbolica. Stilul cenusiu al scriitorului marcheaza indirect indicii dramei care se prefigureaza: „O iarna urâcioasa se zbatea sa coboare pe pamânt, dar parca nu avea înca destula putere"; „Casa zacea în întunerec, neagra ca un bivol adormit". Cele doua pasaje puncteaza stilistic o evidenta corespondenta între cadrul scenei si întâmplarea în sine. Rebreanu sugereaza clar aspectul malefic al locului ce va marca iremediabil destinul eroinei. Este primul pas catre moarte. Ana se va transforma dintr-o fecioara a durerii într-o mater dolorosa. Sarcina va fi pentru ea chinul sisific, atât în plan fizic, cât si sufletesc. Dupa ce Ion îsi împlineste planul, schema seductiei se sterge din mintea lui. Ana va pendula pe o Golgota personala cu doua repere ale torturii sufletesti si fizice: indiferenta desavârsita a lui Ion si bataile crunte îndurate de la Vasile Baciu care se simte tradat de propria fiica.
Scena nuntii lui Ion si a Anei este iarasi pilduitoare pentru tema frustrarii personajului feminin. Ana priveste pierduta la jocul patimas al mirelui,la propria nunta cu fosta lui ibovnica: „Nu deschisese gura niciunul din ei; fata (Florica n.n.) chiar nici nu îndraznea sâ-1 priveasca în ochi; el însa fierbea si-si înclestase degetele în soldurile ei pline, uitând de tot de Ana, închipuindu-si ca Florica e mireasa lui. [...] In aceeasi clipa Ana tresari ca.muscata de vipera." Reactia Anei ilustreaza socul emotional puternic al personajului bovaric, nevoit sa înfrunte datele dure ale realitatii. Jelania Anei, „Norocul meu, norocul meu!" Acesta va deveni laitmotivul unei suferinte atroce în gratuitatea ei tragica.
Dupa nunta, Vasile Baciu refuza sa-i dea pamânturile promise lui Ion. Acesta din urma o trimite pe Ana la socrul sau pentru a-1 convinge sa respecte întelegerea. Ana va pendula astfel din nou între doi poli ai violentei. Ea nu ramâne decât un simplu obiect de troc, un mijloc absurd pentru un nesfârsit exercitiu al molestarii. în cele din urma, convins ca Ana este înteleasa cu Vasile Baciu sa-1 însele la învoiala cu pamânturile, Ion o alunga pur si simplu de acasa. Vasile Baciu refuza cu asprime sa o mai primeasca: „Ana ramase în mijlocul drumului, nemaistiind încotro s-o apuce, Ion tot mai înjura si blestema în ograda, iar Vasile Baciu, departându-se, tipa mai tare parca sa-1 auda tot satul. [...] «Acu unde sa ma duc?» se întreba si în minte îi rasareau numai raspunsuri negre care o pironeau pe Ioc, sleindu-i vointa si ispitind-o sa-si curme singura toate suferintele, fiindca viata ei e zadarnica." Momentul în care femeia este alungata de tatal si de sotul ei, în egala masura, aduce cu sine si compensarea psihologica, a doua ispita a mortii, întreaga existenta de fata îndragostita si de sotie a Anei se consuma în acest orizont al ispitei thanatice: „în noaptea aceea îsi dadu seama întâia oara Ana de prapastia în care-si zvârcoleste ea viata. Si atunci gândul mortii i se coborî în suflet ca o scapare fericita."
Construindu-si personajul pe aceste date nemiloase ale unui destin ratat din nastere, scriitorul încearca, si izbuteste, sa îmbine elemente estetice ale realismului cu date ale naturalismului, ca radicalizare a principiilor estetice ale realismului. Pe masura ce Rebreanu construieste ultimele trepte ale coborârii Anei în infern, elementele naturaliste devin din ce în ce mai pregnante. întreg traiectul epic al acestui personaj se defineste pe coordonatele unui descemus ad inferos. în acest registru narativ, este construita si scena în care Ana îsi naste copilul pe câmp. în mod sugestiv nasterea pare a fi umbrita de atmosfera unei morti. Pamântul, suprapersonajul sumbru, imobil, tacut, dar implacabil în întreg romanul îsi cere si aici prinosul sau: „Alaturi de ea o pata mare, negricioasa,- parca se strâmba la barbatul naucit; pamântul însetat sorbise lacom sângele".
Destinul Anei este marcat de doua personaje episodice, carora scriitorul le confera un rol esential: cârciumarul Avrum si Dumitru Moarcas.
Sinuciderea lui Avrum, imaginea spânzuratului constituie primul moment de cristalizare a ideii sinuciderii dupa ce, pâna acum moartea, doar o ispitise pe Ana. Rebreanu descrie imaginea spânzuratului cu insistenta pe detaliile organice, în spiritul prozei naturaliste: „în latul facut dintr-un capastru vechi, legat de al saptelea fustei, atârna Avrum, cu obrajii rosii-sfecla, cu barba galbena zbârlita, cu parul ciufulit si lipit pe fruntea si tâmplele lucitoare de sudori, întors cu fata spre ograda, privind parca necajit, cu ochii iesiti din orbinte [...] Gura i se strâmbase în coltul drept, iar limba, crâmpotita între dinti, era vrâstata cu dungulite alburii". Tocmai aceste date ale unui naturalism structural vor reveni în scena sinuciderii Anei. Aceasta imagine a spânzuratului nu o îngrozeste ci mai curând o fascineaza pe Ana.
Aceeasi fascinatie, conditie a pregatirii sufletesti pentru moarte, se regaseste în scena mortii lui Dumitru Moarcas. Ceea ce pentru omul obisnuit înseamna repulsie si frica justificata, pentru personajul feminin descris de Rebreanu se transforma în obsesie, în atractie maladiva: „Seninatatea cu care vorbea Dumitru despre moarte o nedumerea."
Scena sinuciderii Anei, celebra prin detaliile ei naturaliste, prin stilul frust de a înfatisa moartea femeii, apare ca sugestie a decaderii umane, a zadarniciei zbaterilor omenesti într-o lume prea mare si indiferenta oricum în mecanica ei implacabila. Dincolo de factorul moral al gestului femeii ramâne neputinta de-a-si gasi un loc într-o lume care a condamnat-o înca de la început. Ana este o victima tragica tocmai prin solutia la care ajunge sa recurga. Prin sinucidere se condamna singura în eternitate. Devine mirajul propriu într-o oglinda strâmba unde nu se reflecta decât imaginea diforma a Savistei, cea care o împinge în cele din urma la moarte.
Teza scriitorului e limpede. Marea eroare a Anei este de a se fi dorit altceva decât este, o biata unealta în mâna barbatilor din viata ei. Singura e sansa pe iume era zestrea. Femeia însa priveste dincolo de materialitatea care i-a închis fatal destinul. Aceasta iluzie se întoarce ca un bumerang tot la ea si o doboara.
Ana este victima unei profunde si grave neîntelegeri. Privata de dragostea materna, se încapatâneaza sa vada în lumea ei altceva decât i se arata de fapt. In momentul în care Ion se dezbraca de iluzoria iubire care-i hranea ei sufletul firav nu mai ramâne decât haul ispititor al mortii. Gestul final al Anei nu este decât expresia unui suflet nepregatit sa-si înfrunte realitatea.
Oravetz Kinga
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu